Faptul că m-am născut și am crescut în satul tradițional românesc,
unde tradițiile au o importanță deosebită, iar poveștile din bătrâni au iz de
basme, mă duce mereu cu gândul ACASĂ. Cu toate că am crescut și am plecat,
prima dată la facultate, apoi pribeag prin tari străine, inima mea a simțit
mereu că ceva îi lipsește. Răspunsul l-am aflat anul acesta, când am mers în
vizită acasă.
În toți acești ani, de când am plecat, nu mi-am dat seama cât
demult mi-a lipsit aerul rece și curat dis-de-dimineața, cântatul cocoșului înainte
de răsăritul soarelui, lătratul câinilor când trece cineva străin prin preajma,
prima zăpadă și prima căzătura aferentă sau discuțiile banale despre vreme cu
vecinii. Am auzit acum pentru prima dată parcă, glasul pământului, înțelegându-l
pe Ion al lui Liviu Rebreanu. Faptul ca am trăit în aceasta lume pentru atâția
ani, au înrădăcinat în mine un “Ion” care mereu se va întoarce acolo, fiind
chemat de glia strămoșească și de rădăcinile definitorii.
Mi-am dat seama după atâta timp că lumea primordială a satului,
pe care mulți o consideră înapoiată, este o lume pură în care binele și răul
sunt conștientizate, în care oamenii se ceartă de multe ori, dar la nevoie sunt
alături unul de altul. O lume în care tehnologia, deși este prezentă, nu pune stăpânire
pe tine în totalitate. Aici telefonul mobil este utilizat simplu, pentru convorbire,
iar oamenii vorbesc unii cu alții, nu pe Twitter sau Facebook. În acest loc, toți
trăiesc cu intensitate fiecare moment fără sa se gândească o secundă că trebuie
sa facă poze pentru a le posta pe vreo rețea de socializare. Aici lumea nu știe
ce e un #Selfie, dar nici măcar nu e interesată.
Aleg această lume oricând și oriunde în locul oricărei
alteia. Prefer să mă trezească dimineața cântecul cocoșului, nu claxoanele mașinilor
ai căror șoferi sunt prea ocupați să observe ce se întâmpla în jurul lor.
Prefer un vecin mai curios, decât unul care sa închidă ochii atunci când apartamentul
meu e spart. Îmi doresc ca și copiii mei să crească cu povești magice, să se
joace în natură, nu în parcuri improvizate, să își construiască cazemate sau să
facă mâncare din noroi, cu care să își hrănească copiii imaginari. Vreau ca cea
mai mare bucurie a lor sa fie prima zăpadă și să iese din casă alergând și sărind
de bucurie, ca și cum le-aș fi adus acasă ultima variantă de PlayStation.
Voi alege mereu lumea satului, pentru că oamenii știu aici
ce înseamnă compasiunea și empatia. Acestea se învață de mic și se practică mai
mereu. Oamenii dau din puținul pe care îl au, pentru că așa știu ei ca e bine,
pentru că așa au fost învățați… pentru că așa spune o lege nescrisă a Binelui. Si
voi alege așa pentru că vreau liniște, o liniște pe care mi-o poate da doar cântecul
greierilor în miez de vară sau sunetul omătului în toiul iernii.
Sursa photo google image
